MLNR

Interviu cu R:.Fr:. Barbu Cioculescu consemnat de către R:.Fr:. Dănuţ Cărbunaru şi Fr:. Marius Luican

M1: Bună ziua! Suntem acasă la Respectabilul nostru Frate Barbu Cioculescu. Îţi mulţumim, iubite Frate, pentru faptul că ai avut amabilitatea de a împărtăşi alături de noi momentele  importante din viaţa ta profană, dar mai ales masonică. Astăzi eşti una dintre mărturiile vii ale faptului că Marea Lojă Naţională din România continuă să traiăscă şi, peste ani, reîntrupează o tradiţie plină de semnificaţii şi de evenimente frumoase, pentru ţara noastră şi pentru Ordin... şi înainte de toate, îţi dorim ani mulţi înainte şi multă sănătate şi mulţumim încă o dată pentru că ai acceptat să vorbeşti cu noi.

Barbu Cioculescu: Eu vă mulţumesc că v-aţi gândit la mine, ca la un bătrân Mason şi, în genere, ca la un martor al vremurilor trecute. Sunt printre primii supravieţuitori a trei orânduiri succesive, fiecare foarte puternic marcată, trăiesc la ora asta într-o lume cu foarte puţini prieteni din societate, din lumea mea, dar astăzi cel puţin, vă daţi seama, este o zi cu totul deosebită. La cei 90 de ani ai săi, Majestatea Sa Regele Mihai a fost sărbătorit în Parlamentul României, într-o atmosferă care aduce mult cu aceea din Lojile noastre. Într-o atmosferă de înţelegere, de toleranţă, de speranţă, de bune relaţii între oameni, indiferent de convingeriile lor politice şi religioase.

Aţi venit aici, în casa unui om de carte... aţi văzut pe zidul din faţa curţii casei acea placă comemorativă, care îl înfăţişează pe tatăl meu, Şerban Cioculescu, care a fost şi el, un... ca şi mine, un longeviv. I-am moştenit iubirea pentru carte. Casa aceasta toată e plină de bilblioteci şi, unde n-au mai încaput cărţile în vrafuri de cărţi puse peste tot, aş putea să vă vorbesc de diferite vârste ale mele... sigur, cel mai mult cred că vă interesează momentul iniţierii mele în Masonerie. Trebuie să vă spun că unchiul meu, Radu Cioculescu, era un Mason fervent şi a ţinut să-mi facă un dar de foarte mare valoare, a ţinut să fiu iniţiat în Loja al cărui Ilustru Venerabil era în acel moment, Loja "Meşterul Manole". Tocmai succedase în acea demnitate cunoscutului dramaturg şi om de cultură Victor Eftimiu... Era o Lojă de intelectuali, nu mi-a spus foarte multe lucruri, m-a lăsat să trec prin toate emoţiile iniţierii, fără să mă pregătească cu repetiţii, cum s-ar spune.

Primirea se făcea oarecum altfel, începând cu o cameră de meditaţie, care pentru cineva venind din afară şi care ştia foarte puţine lucruri despre Masonerie era puţin înfricoşătoare. Legat la ochi şi pătrunzând în Lojă, dintr-o dată am auzit foarte multe bătăi de săbii în pământ, pentru că fiecare membru al Lojii avea câte o asemenea spadă. Şi acolo mi s-au pus o serie de întrebări printre care şi aceea „ce cred despre fanatism?”... şi i-am răspuns dintr-o suflare, fără să fi avut nevoie să-mi fi spus cineva, ca este un flagel al omenirii, că este izvor al multor nenorociri din istorie şi că omenirea trebuie să facă totul să înlăture din cugetul oamenilor această pornire către distrucţie oarbă care este fanatismul. Vorbesc de lucrul ăsta pentru că la câteva săptămâni după ce am fost iniţiat, a fost iniţiat în Lojă un diplomat, un bărbat tânăr cu o foarte plăcută înfăţişare, care a venit în Lojă cu aceeaşi emoţie cu care am simţit că am intrat şi am păşit şi eu, şi a fost întrebat şi el ce crede despre fanatism. Şi omul, fiind diplomat, s-o fi gândit că cine ştie... poate că a nimerit într-un cerc de oameni fanatici, şi a spus că în anumite împrejurări fanatismul nu poate să fie rău... şi evident că în momentul acela toată asistenţa a izbucnit în râs. Trebuie să-i fost foarte greu în acel moment omului, aşa cum era orb să audă cum o lume întreagă râdea; şi-a dat numaidecât seama că a comis o eroare...

Iniţierea mea s-a petrecut în anul 5946, când din nou Masoneria renăscuse din propria-i cenuşă, după anii războiului, după anii dictaturii antonesciene, după campaniile de extremă dreaptă care începuseră încă de prin  anii 5937-38, ţin minte că în timpul guvernării legionare s-a făcut o expoziţie anti-masonică, pe care am şi vizitat-o, şi pe care a vizitat-o şi generalul Antonescu. Încă nu era război, încă nu era mareşal... Şi înăuntru erau paramente Masonice, fel de fel de afişe cu ţapi, cu diavoli, cu înfăţişări infernale, care s-arate că de fapt e vorba de o religie satanică. Dar pe pereţi erau portretele unor Masoni din trecut... care erau Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, marile figuri ale paşoptismului românesc, Bălcescu nu mai vorbesc... şi pe urmă Alexandru Vaida Voievod, care semnase tratatul de pace de la Versailles din 5919, când generalul Antonescu imediat s-a înroşit şi a spus ”Nu vă daţi seama.. că de fapt aţi făcut o prostie?” zice „Închideţi imediat expoziţia!”. De fapt, şi-a dat seama că, dintr-o dată, acest parter de tablouri contrazicea întreagă această expoziţie. În acele momente se vorbea de  iudeo-masoni. Cei care erau Masoni erau atacaţi în presa de extremă dreaptă... Se spunea ca Masoneria este un instrument evreiesc de conspiraţie mondială. O teorie care renaşte din când în când şi găseşte susţinători înfricoşati. Unchiul meu Radu era naţional-ţărănist şi era printre puţinii regăţeni din anturajul lui Iuliu Maniu, care era evident însoţit şi înconjurat mai cu seamă de ardeleni. Însă unchiul meu Radu trăise multă vreme în Ardeal, fusese directorul operei din Cluj, era muzicolog, în principal muzicolog şi redactor al revistei Fundaţiilor Regale.

Imediat după 23 august a fost numit director al Radiodifuziunii şi a fost cel care a reînfiinţat orchestra Radio în anul 5946 şi cel care a difuzat de două ori pe postul de radio discursul generalului Rădescu... acel faimos discurs, care a dus şi la demiterea guvernului numaidecât, un discurs anti-sovietic şi anti-comunist pe faţă. În 5947, deja în Lojă au început să fie anumite fricţiuni şi anumite situaţii de tensiune... pentru că membrii de partid nu aveau voie să fie Masoni! Şi atunci s-a pus problema că cine este membru de partid trebuie să aleagă, şi au fost Fraţi care au ales să rămână Masoni şi care au demisionat din Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc, ceea ce a învrăjbit foarte tare oficialităţiile împotriva Masoneriei, care a trebuit să intre în adormire numaidecât... A avut o viaţă de mai puţin de doi ani, după reaprinderea flăcării imediat după război în această Lojă în care eram eu şi în care mai erau şi alte personalităţi. În timpul iniţierii mele, de pildă, la orgă a cântat Theodor Rogalski, dirijorul şi marele muzician al nostru... Exista şi o Lojă de tineri în care aş fi intrat mai cu plăcere, care se numea „Cavalerii Sfântului Mormânt” unde era Frate un bun prieten de-al meu, Constantin Mareş. Această Lojă văd că nu a renăscut, aceea era numai de tineri. În această Lojă în care am intrat eu erau, dimpotrivă, oameni vârstnici... şi eram destul de intimidat. Loja era undeva pe Strada Doamnei, într-o atenanţă a Băncii Naţionale, unde intrai pe o uşită din stradă, aproape nevăzută. Era un demisol mare, un Templu cu o masă mare unde se ţineau şi agapele masonice, care, toate, se ţineau după un anumit ritual foarte respectat, cu bătaia paharelor şi aplauze, încât cel care greşea trebuia să bea un pahar cu apă sărată... şi evident că eu eram primejduit, dar au fost foarte drăguţi cu mine şi nu m-au pus niciodată să beau acel pahar... de pedeapsă. De îndată ce Masoneria a intrat în adormire toată, atmosfera politică din ţară s-a alterat subit, toate partidele politice au fost desfiinţate, unii Masoni au fost arestaţi şi au fost Fraţi care, cum bine ştiu, au şi murit... în închisoare, pentru credinţa lor Masonică... şi nu puţini. Securitatea a ţinut să aibă informaţii dacă, da sau nu, Masonii se întâlnesc mai departe.

Prin anii '50 am primit vizita unui civil, a unui securist în civil care a început să pună întrebări despre Masonerie... şi care mai cu seamă mi-a cerut nume. A fost un moment foarte penibil pentru mine spunând că n-am reţinut niciunul din nume... De fapt, pe o seamă dintre Fraţi nu-i cunoaşteam, pentru că mi-a fost ruşine să mă duc la fiecare dintre Fraţi să-i întreb „Frate, cum te cheamă?”... erau oameni vârstnici.

Pe când eram student la Facultatea de Drept, în anul întâi, unchiul meu Radu a venit într-o bună zi cu un prieten evreu, care dorea să plece numaidecât din ţară. Făcea parte din anturajului lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care tocmai căzuse din toate demnităţiile lui politice şi se aştepta şi la o apropiată arestare, care a şi avut loc... şi omul proabil că a vrut să scape de puşcărie. Omul avea o frumoasă bibliotecă de drept, mi-a adus-o toată într-un automobil şi mi-a dăruit-o. Cărţi scumpe, cărţi rare şi cursuri din generaţia în care îşi făcuse el studiile de drept. Aşa că dintr-o dată chiar din anul întâi, prin Fraţii Masoni, am avut o bilbliotecă de drept.

Pe Lucreţiu Pătrăşcanu l-am avut profesor. Un singur trimestru la marxism-leninism. Şi venea foarte abătut, cu priviri pierdute, îi juca mărul lui Adam în timp ce vorbea, ne ruga să nu cumva să-l aplaudăm la sfârşitul lecţiilor. Studenţii ştiau că este la ora aceea un dizident, lecţiile toate s-au oprit la alfabet... Ne făcea marxism - lenisimul, la momentul când se schimba sacul de faină -  „dă faina pe perechea de încălţări”.. e una din lecţiile incipiente ale marxismului... acolo s-a oprit înainte de a fi arestat... profesorul a dispărut într-o bună zi fără urmă, se întampla lucrul ăsta! Alt profesor, Viforeanu, de drept civil, a dispărut „sinucis”, dar se pare că „a fost sinucis”! Că era liberal. El făcea cursul de comorienţi; comorienţii sunt cei dintr-o familie care îşi  pierd toate rudele în acelaşi moment, într-o catastrofă şi se pune întrebarea cine vor fi moştenitorii. Căci moştenitorii sunt ai celui care moare ultimul, ori într-o catastrofă nu poţi să ştii dacă a murit întâi bunicul, nepotul, soţia... era un curs întreg! Din care nu ne-a putut ţine decât câteva lecţii, pentru că a dispărut. Apoi, în 1948, a început  „marea curăţătărie”  în facultate, toţi vechii profesori au fost demişi şi toată facultatea a devenit o şcoală de marxism - leninism de la început până la sfârşit.

În Franţa puteam foarte uşor să-mi recâştig cetăţenia franceză. Eu m-am născut la Paris, unde tata îşi pregătea doctoratul, şi unde nu a ştiut că trebuia să fiu înregistrat la ambasadă şi m-a înregistrat la primărie, aşa că, până-n 5948, am avut dublă cetăţenie. Şi puteam să încerc să plec în Franţa şi să-mi părăsesc ţara, dar m-am gândit că de ce să plec eu şi să nu plece comuniştii? Adică tocmai eu să plec, şi tocmai ei să rămână! Şi n-am vrut să cer cetăţenia franceză... la un moment dat am regretat... Pentru că din anul trei m-au zburat afară din facultate şi a început pentru mine o perioadă de câţiva ani de zile foarte grea, de şomaj... în care nu am putut găsi niciun fel de slujbă.

M1: Sub ce motiv v-au scos din facultate ?

Barbu Cioculescu: Aaa...duşman de clasă! Toată burghezia era privită ca o clasă nesănătoasă, care trebuie prin diverse mijloace B arb u Cioculescucât mai repede eliminată din istorie. Această eliminare putea să însemne execuţie, moarte prin foame, dispariţie! Tata, care scrisese la „Dreptatea”, ziarul ţărănist, cu toate că fusese simpatizant comunist în tinereţe, era şi el şomer. Până la urmă am facut o şcoală de normatori şi am găsit de lucru ca normator auto, dar au fost ani foarte grei! Prima dată când am izbutit să ajung în Occident, în 5969, aveam deja 42 de ani, era cam târziu să rămân... Acolo l-am întalnit pe prietenul meu Costel Mareş, Motas, care era avocat, şi care mi-a spus „păi e foarte simplu, faci din nou facultatea..!  -Dumnezeule!” am zis, asta era o imposibilitate... şi e bine că nici nu m-am gândit să rămân în Occident.

În 5990 a luat legătura cu mine fratele Nicu Filip, o figură marcantă a Masoneriei  Române. Ştiu că a fost contestat pentru anumite gesturi pe care le-a făcut în târziul vieţii lui, într-un moment când a putut să fie influenţat în rău, dar când lucrurile nu mergeau foarte bine în Lojă. Nicu Filip era un bun prieten cu văduva unchiului Radu, care i-a arătat diverse diplome masonice ale unchiului Radu şi pe care le-am dăruit, de altfel, Marii Loje, şi i-a spus şi faptul că eu într-adevăr am fost iniţiat în Masonerie.

Cunoştintele mele în Masonerie nu erau profunde, pentru că nu cred că am asistat la mai mult de 7, 8, 9 Ţinute cu totul, până când Masoneria a intrat în adormire. Şi a început acea campanie de reaprindere a flăcării! Care a fost foarte vivace! Ajutată întai de către Loja italiană şi apoi de către Loja N:.A:.T:.O:., a Jurisdicţiei de Sud a Statelor Unite. Când a venit Fratele Hermann din Statele Unite am fost rugat să revin în Masonerie... am fost foarte mişcat şi foarte bucuros de acest lucru, mai cu seamă că am ştiut că unchiul meu Radu a murit în închisoare, după zece ani de puşcărie, cu o rugăciune masonică pe buze... deci a rămas Mason până în ultima lui clipă. Masoneria, în primii 3-4 ani s-a mişcat, a renăscut cu destulă greutate, pentru ca pe urmă să prindă aripi şi să se dezvolte într-un chip neaşteptat, poate încă mai bogată decât în anii României Mari.

Cred că la ora aceasta Masoneria Română e mai puternică decât în anii României Mari, când în Masonerie intrau fie intelectualii, fie oamenii de cultură care erau interesaţi să aibă legături puternice în străinatate, care circulau cu fel de fel de treburi de afaceri şi cărora le prindea foarte bine să aibă o recomandare masonică şi să se poată duce într-o Lojă străină din ţara în care ajungeau. Aşa cum ştiţi, am avut şi eu o mică contribuţie la renaşterea Lojei "Meşterul Manole", care la ora asta e o Loja puternică, o Lojă dezvoltată, o Lojă în plină înflorire. Mă impresionează să văd buna credinţă şi entuziasmul Fraţilor care se dăruiesc acestei noi situaţii sufleteşti şi spirituale în care se află ei, ca Masoni, într-o societate care trăieşte altfel de vremuri destul de tulburi şi de nesigure, mai cu seamă vremuri de spaimă civilă, din motive economice, financiare care întodeauna generează războaiele... de obicei, anii de criză duc la un război mare. Încercările care se fac acum, de a înlătura spectrul unei crize cum n-a mai fost alta, pentru că trăim o perioadă de globalizare, sper să ducă la rezultate, se pare că vom şti în câteva puţine zile, dacă spectrul a fost cu totul înlăturat, sau dacă lucrurile merg „târâş-grăpiş”, cum se spune. Trăim acum în lumea micilor procente, în care un procent de 1%, de 2% poate să răstoarne, sau, dimpotrivă, să reabiliteze economia unei societăţi. Personal, sunt optimist!

Eu nu cred că era deloc mai bine în timpul comunismului, nu pentru că am suferit şi pentru că am avut necazuri, căci eu personal am avut o viaţă cu adevărat omenească. Mai ales de la 40 de ani în sus, când am izbutit să intru în profesia mea de cercetător literar la institutul Călinescu, unde am lucrat aproape un sfert de veac. Dar toată societatea românească a facut un pas înainte, hotărâtor!

Ceea ce se spune astăzi, că România este mai  apărată politic decât oricând, este un adevăr!

Pentru că suntem în N.A.T.O. nu trebuie să uităm că la renaşterea Masoneriei Române a pus mâna cu energie această Loja a N:.A:.T:.O:., a Sudului Statelor Unite. Diploma mea de Kaddosh este o diplomă americanească pe care am primit-o.

Numai  bătrânii care nu se pot în nici într-un fel obişnui cu cadenţa de trai, mult mai dură, a vremurilor noastre. Regretă vremurile trecute, iar pe de altă parte intervine uitarea! Oamenii nu îşi amintesc prin câte au trecut. Iar alţii nici nu au trecut prin ele, pentru că sunt generaţii noi, iar tineretul nu poate să înţeleagă, nu poate să realizeze ce înseamnă a trăi fără liberatate, fără libertate spirituală, fără libertate materială, ba chiar cu pierderea unor noţiuni de libertate în ultimă instanţă.

M1: Sau golirea ei de sens..!

Barbu Cioculescu: Da, nu-ţi mai spun că această libertate este costisitoare şi că de libertate profită nu numai oamenii cinstiţi, ci şi cei care fraudează! Ăsta este preţul libertăţii, un preţ scump. Libertatea se plăteşte şi ca să fie dobândită şi ca să fie păstrată.

Din păcate, trăim într-o lume a banului. Este o realitate tristă, pe care nu o putem în nici un fel modifica. Ştim ce va urma, dar câtă vreme avem Masoneria şi câtă vreme avem acest fantastic instrument, de bună înţelegere între oameni şi de loc al păcii, al gingăşiei chiar a raporturilor între oameni, a bunătăţii, a înţelegerii între semeni... Şi câtă vreme Masoneria se dezvoltă, ea rămâne poate principalul obstacol în calea unei degradări a capitalismului, care, cel puţin la ora asta, stă în aer... Această  societate a banului dezumanizează şi, în mod curios, ea nu taie spicele, nu egalizează masele, aşa cum făcea comunismul, ci, dimpotrivă, dezvoltă până la iraţionalism individualitatea, individul.

Ori această sălbăticire a individului, faptul că individul devine foarte puternic, dar şi foarte singur, creează o mare primejdie... vedem în creşterea criminalităţii. Eu nu deschid televizorul la jurnal, pentru că văd numai grozăvii! Ei bine, Masoneria este un remediu la această economie a banului. Ea, în acelaşi timp, păstrează continuitatea cu tradiţiile trecutului, şi nu numai cu tradiţia istorică ,dar şi cu tradiţia ezoterică. Cu acele tradiţii străvechi ale omenirii dintru începuturi, care se pierd cu totul şi care îşi au valoarea lor, valoarea lor constructivă a eului uman.

Din acest punct de vedere, de câte ori ascult o planşă în Lojă care se referă la asemenea teme ezoterice, am o tresărire ca unul care am încercat să am cultura mea în această materie. Recunosc că, în genere, cultura mea Masonică nu este una foarte bogată, nu este una enciclopedică dar asta se datorează şi faptului că, în genere, Masoneria are o bibliotecă foarte vastă... E foarte greu de înţeles în totalitate şi în profunzime, cere un studiu de ani de zile, într-adevăr! Această trecere prin cele trei grade, apoi prin gradele de perfecţiune ale riturilor. Ei bine, eu personal nu am putut să prind această creştere organică din grad în grad, liniştit. Pentru că, am avut o pauză de nu mai bine de 45 de ani în viaţa mea masonică... sunt un om care s-a salvat dintr-un naufragiu, dacă vreţi, sau dintr-un cutremur devastator, care a scăpat din noaptea de la Pompei şi a prins aceste zile luminoase.

Vă spuneam că am deplină încredere în viitorul nostru şi că toate plângerile care sunt acuma provin din pricina unui consumism care a fost lovit, s-a lovit în consumism! Noi am trăit câţiva ani din bani pe care nu-i aveam, făcând cumpărături la marea întâmplare şi bucurându-ne de averi pe care nu le aveam. Acum trebuie să trăim din ceea ce avem şi cu ceea ce putem să producem. Nu sunt pesimist! Cred că ne putem foarte bine  ridica la situaţii încă mai bune decât cele din trecut, dar în timp, în timp şi într-o Europă care, zic eu, o să-şi găsească curajul să facă Statele Unite ale Europei, aşa cum este acuma Uniunea Europeană. Este un conglomerat cu prea mulţi părinţi şi cu prea multe instituţii şi cu prea multe foruri ca să poată să răspundă măsurilor rapide pe care viaţa le cere astăzi oriunde în lume, într-o lume în care ai o economie japoneză, o economie chineză, o economie braziliană, indiană... În sfârşit, care se dezvoltă aproape, era sa zic bolnăvicios, dar în orice caz, neuman. Uniunea Europeană şi Europa, în genere, riscă să rămână un fel de „fată bătrână”, aşa... un fel de doamnă respectabilă, dar bătrâna respectabilă care e onorată, şi care are o garderobă bogată pentru că sunt fustele de 30 de ani înşirate acolo. Eh, noi nu putem rămâne aici, iar Statele Unite ale Europei vor fi până la urmă şi rezultatul unui ideal Masonic.

Cu toate că noi nu facem politică şi cu toate că nu discutăm în Lojă probleme religioase, avem politica noastră, care este una a acestei asociaţii generale a oamenilor, întru binele comun... pare că e ceva banal spus şi ceva foarte general, însă în realitate e ceva care merge drept la obiect! Drept la ţintă ceea ce spun eu.

Foarte multe puteri se irosesc, foarte multe resurse se irosesc, în această dezbinare socială, care de fapt domină viaţa generală a României.

Modul în care s-a petrecut eliminarea comunismului din societatea românească şi ce a urmat în perioada de tranziţie a dus la această mare dezbinare socială, care e un foc pe care unii pun mereu cărbuni şi au interes ca această dezbinare să nu înceteze. Mă refer la clasa politică, din păcate. Dar repet, dintr-o dată într-un domeniu pe care tocmai ca Mason nu am dreptul să-l abordez. Dacă vreţi să puneţi vreo întrebare, pentru că simt că am spus ceea ce aveam de spus...

M1: Respectabilbarbu cioculescue Frate, suntem impresionaţi de complexitatea celor spuse. Şi ne ajutaţi să trăim practic atât momentul iniţierii, cât şi acea secvenţă din păcate foarte scurtă în care a fost reaprinsă flacăra. Iată că sunt destul de mulţi ani în care reuşim să parcurgem un nou început al Ordinului în România şi te-aş ruga respectos să ne răspunzi. Cum vezi astăzi Ordinul, cum vezi astăzi rolul Masonului? În România, într-o societate, pe care ai descris-o foarte bine, atât în plan naţional, cât şi - iată - în plan european sau în plan global.

Barbu Cioculescu: Ce se întamplă ... aş îndrăzni să plec de la Marii Maeştri pe care i-am avut în trecut, de la reaprinderea flăcării Masoneriei până astăzi, de la Fratele Sever Frenţiu, Fratele Comănescu, de Fratele... a, spuneţi-mi Doamne! Fratele Ovidiu.. aşa, eh! Au fost cam tot atâtea trepte. Îmi pun foarte multe speranţe în actuala conducere a Masoneriei Româneşti, în Fratele Radu Bălănescu, care este exact ceea ce-i trebuie Ordinului nostru, ca să fie şi tânăr şi în acelaşi timp să îndeplinească multiplicitatea de sarcini pe care şi-a propus-o. Şi aţi văzut, în momentul în care şi-a expus planurile sale, că ele cuprindeau o vastitate de probleme şi de instituţii pe care vroia să le realizeze, pentru că, de fapt, Masoneria are şi o activitate filantropică şi o activitate educativă, didactică. Noi nu ne întrunim între noi ca să ne complimentăm şi ca să ne felicităm între noi că suntem Masoni şi ce „buni suntem noi” şi ce bine e de noi şi aşa mai departe. Noi cu toţii, de fapt, intrând în Masonerie şi rămânând în Masonerie, ne asumăm, de fapt, o sarcină civilă!

Este un adevăr şi, din acest punct de vedere, cred că rolul Masoneriei este extrem de complex dacă este să poată avansa, în această societate care, cum spun, deocamdată este angrenată în alt soi de griji decât acele ale unei orânduiri în primul rând spirituale. Deci, Masoneria noastră trebuie să lucreze pe aceste două planuri care nu sunt paralele, ci fuzionează la un moment dat, într-un plan al activităţii spirituale şi al activităţii materiale imediate.

N-aş putea să vă spun prea multe lucruri, să vă dau un răspuns mai larg la această problemă, pentru că dumneavoastră sunteţi mai în temă ca mine asupra a ceea ce înfăptuieşte în acest moment Masoneria, afară de propriile ei planşe şi de propriile ei activităţi în cadrul Lojelor. Care sunt acelea ale unei iniţieri filozofice, morale, cum se ştie, de elevaţie a celor care aleg Calea Masonică. Eh, dar ce fac altceva Masonii în plan naţional, cred că ştiţi ceva mai bine decât mine, pentru că eu sunt niţel în afara acestor lucruri, fatalmente şi prin... vârsta mea foarte înaintată! Am bucuria că pot totuşi merge fără baston, că încă văd şi pot citi cu lupa, că încă aud... dar am vederea unui om de opt zeci şi patru - optzeci şi cinci de ani, am auzul unui om de opt zeci şi cinci de ani şi aşa mai departe. Dar fiind toate la un loc de aceeaşi vârstă, lucrurile merg mai departe însă nu cunosc ceea ce se petrece în laboratorul de alchimie, ca să zic aşa, al Masoneriei.

Şi nici nu mai am putere să intervin sau să încerc să aflu! Sunt bucuros că mă aflu între Fraţi tineri, între Fraţi energici, între Fraţi dintre care foarte mulţi lucrează în domeniile esenţiale ale ştiinţelor, finanţelor, economiei, medicinei, adică în ramurile de bază ale unei societăţi.

S-a spus ca Masoneria nu face... cum se numeşte, că nu-şi face propagandă.

M1: Prozelitism!

Barbu Cioculescu: Eh, e un fel de a vorbi! Pentru ca îşi caută, totuşi, oamenii pe care îi socoteşte demni şi care pot duce mai departe flacăra masonică.

Faptul că în Loji majoritatea Fraţilor sunt tineri este un lucru extrem de îmbucurător. Din activitatea mea din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat îmi dau seama că ne dezvoltăm mai bine şi mai amplu decât Masoneria din alte ţări, nu numai numeric dar şi substanţial vorbind! Ceea ce este un lucru important, mai cu seamă! Şi ţin să insist asupra acestui lucru: Masoneria nu mai este privită ca un club secret, în care nu intră decât anumiţi aleşi ai sorţii, foarte pe sprânceană, care intră în Masonerie ca să se îmbogăţească, ca să aibă avantaje. Nu mai este privită cu suspiciune ca fiind o organizaţie secretă, gata să conspire împotriva statului, a societăţii... nimeni nu mai crede că este un organism străin, în pântecele societăţii, ca să zic aşa. Este bine că autoritatea statală a acceptat Masoneria, că Masoneria este înregistrată la Primărie, că este o organizaţie discretă, ci nu secretă, ceea ce nu înseamnă că nu avem totuşi secretele noastre şi că nu există şi în Masonerie file negre. Oriunde se adună mai mulţi oameni este inevitabil să existe şi asemenea neînţelegeri, conflicte. De pildă, despre Masoneria din perioada interbelică se spunea că sunt în sânul ei şi persoane care n-ar merita să fie! Unchiul Radu mi-a spus: „Dragă, societatea masonică românească însăşi este oglinda societăţii româneşti, aici nu ai ce să faci! Aşa cum societatea românească este şi Masoneria, cu toate că Masoneria încearcă să modeleze, dar ea îşi modelează în primul rând proprii Fraţi...”   

M2: Cum era privită Masoneria înainte de '48, cum erau priviţi Masonii ?

Barbu Cioculescu: Societatea românească avea elite foarte puternice, înţelegând prin elite nu numai oameni de cultură, cât şi medici de mare calitate, ingineri de talie mondială, finanţişti, economişti, care ar fi putut să facă gloria oricărei societăţi, o elită extraordinară, dar puţin numeroasă. Era în plin lucru al creării unei burghezii mijlocii. Problema asta cu „burghezii mijlocii” se pune în statele tinere, în statele emergente care au clasă suprapusă şi dedesubt o clasă minoră, o clasă proletară. Să nu uităm că existau încă mulţi analfabeţi în România interbelică, că societatea era împărţită destul de net între dreapta şi între stânga, între partidele politice care existau încă de la reîntregirea ţării, ţăranişti, liberali şi partide nou apărute, unele în afara legii, cum erau comuniştii, cum erau legionarii, în lupta politică acceptată, dar totuşi marginalizaţi. Toată dreapta ura Masoneria, socotind-o o uneltă jidovească. Ăsta era termenul cu care o prezentau publicului, făcând din ea o sperietoare şi spunând că în Lojă se petrec lucruri înfiorătoare, cei care o trădează sunt ucişi,  sunt înjunghiaţi în inimă, chestii din astea.

Intelectualitatea ştia, bineînţeles, despre ce este vorba, intelectualitatea de stânga, pentru ca intelectualitatea de dreapta ţinea hangul celor care condamnau Masoneria socotind-o, în genere, o organizaţie de stânga, adică o organizaţie democratică în orice caz. Ei bine, tot ce nu era democratic combătea Masoneria şi mai era ceva, fiind un lucru care nu era public şi care avea partea lui de mister, putea foarte uşor să fie bănuită de activităţi conspirative, şi mai cu seamă pe existenţa acestor activităţi conspirative punea temei propaganda anti-masonică.

M1: Era frica de necunoscut, şi atunci foarte uşor identifici necunoscutul ca o ameninţare.

Barbu Cioculescu: În genere, dictaturile îşi căutau adversari. În Germania hitleristă adversarul a fost evreul, în Rusia, în Uniunea Sovietică adversarul a fost burghezul sau ţăranul bogat, chiaburul, adversarul care pe măsură ce este mai slăbit, devine mai rău şi mai primejdios, asta era teoria lui Stalin, ca să poată continua operaţia de eliminare a lor până la ultimul.

Eh, dacă găseai un asemenea adversar care nu putea replica, cum era Masoneria, pentru că Masoneria nu se putea să apară în public, ea nu putea să scoată ziare, reviste care să arate că toate aceste acuzaţii care i se aduc sunt fanteziste şi în primul rând de rea credinţă, n-avea cum să o facă. Iar cei care erau în legătură cu Masonii ştiau foarte bine că au de-a face cu ceea ce reprezintă Masoneria. Dar multă lume nu intra în Masonerie. Eu am putut să intru în 5946, cu toate că nu eram major, aveam 19 ani. Pe vremea aceea, majoratul era la 21 de ani. Ar fi trebuit să intru în 5948, când Masoneria intrase adânc în adormire. Ca să pot să intru, s-a recurs la dreptul pe care-l aveau Masonii de a-şi iniţia fii mai din timp, eh eu nu eram fiu, eram nepot dar şi bunicu' meu fusese Mason şi atuncea eram într-o familie de Masoni. Şi s-a putut să am acest beneficiu de a fi  iniţiat, înainte de vreme. Şi tinerii care erau în Loja „Cavalerii Sfântului Mormânt” erau tot fii şi nepoţi de Masoni. Ei bine, cercurile intelectuale erau lămurite în această privinţă, dar mulţi intelectuali nu ar fi intrat în Masonerie. Dar unchiul Radu s-a dedicat cu toată puterea Masoneriei, însă taică-miu mi-a spus: „dragă Barbule, eu nu intru în ceva ce nu ştiu ce este”. Şi asta a fost atitudinea lui, pe care nu am putut s-o contrazic, filial vorbind asta... şi mulţi oameni au avut această  părere, că a intra în Masonerie înseamnă a te angaja pe un drum fără întoarcere şi că nu există calea de a părăsi Masoneria. Ceea ce ca Mason ştii foarte bine că este un neadevăr. Dar lumea nu ştia şi nici nu se puteau lămuri lucrurile public, pentru că ar fi însemnat pur şi simplu să dezvăluim toată legislaţia noastră şi toate constituţiile şi aşa mai departe, nu?

Pe urmă, când un Mason era ars între coloane, cum a fost Mihail Sadoveanu, lumea nu ştia ce înseamnă lucrul ăsta şi credea că este vorba de un act fizic. Cum bine ştiţi, în momentul în care Sadoveanu a trecut la comunism a luat expresia masonică „lumina vine de la Răsărit” şi a împrumutat-o, a confiscat-o de fapt! Şi a făcut din ea o mare lozincă. El fusese ars între coloanele Marii Loji Naţionale, pe o temă destul de gravă prin încercarea de fraudare a unei Constituţii. Trecuse numaidecât la Loja Orientală, multă lume nu ştie că exista o Mare Lojă Naţională creştină şi o altă Lojă Orientală, atee. Lumea nu ştie ce vrea să zică Marele Arhitect, cum este înţeles Marele Arhitect şi în ce fel. Pot să participe la Masonerie oameni de credinţe religioase diferite, nu poţi să ţii cursuri de Masonerie cum ai ţine cursuri de iniţiere în psihologie sau în sociologie. Aşa încât totdeauna va persista o asemenea bănuială, că a fi Mason înseamnă a te fi înregimentat orb într-o asociaţie care te stăpâneşte şi care face din tine ce vrea. Oamenii simpli şi foarte mulţi dintre legionari erau, într-adevar, foarte elementar construiţi sufleteşte, credeau cu tărie lucrul ăsta, „ăsta şi-a vândut sufletul!”. Păi ce mai fac în Lojă, liturghii negre, toate aceste lucruri se răspândeau şi găseau evident oameni slabi care puteau să le creadă, pentru că apăreau fel de fel de broşuri anti-masonice, aveam chiar una la îndemană şi n-am găsit-o zilele astea să v-o arăt. În care toate lucrurile astea erau puse în succesiunea lor, ca să zic aşa ... pe de altă parte, repet, extrema dreaptă trebuia să-şi găsească un adversar, trebuia să lovească în cineva, trebuia să arate că este necesară, că ea însănătoşeşte climatul naţional, în ceea ce se petrecea în România Mare, care de fapt era în plin soare economic şi în plină dezvoltare în momentul în care a fost ciopârţită.

Băncile, marea finanţă, astea toate socoteau că sunt evreieşti şi Masoneria fiind o expresie a acestei mari finanţe evreieşti, asta era în genere lozinca ce se perpetua în societate.

Astăzi încă foarte multă lume are o constituţie conspirativă, adică crede în conspiraţie, crede că lumea este condusă de un mic cerc de savanţi diabolici, sau de oameni geniali care se întrunesc într-un castel. Crede că există undeva un rege în Tibet care decide toate lucrurile, dar totuşi numărul lor se împuţinează. Există acum atâtea şi atâtea vehicule de cultură pe computere şi cu toate aceste noi sisteme, ce îţi permit să ai la îndemână informaţia dorită aproape într-o secundă, nu mai crede nimeni aşa ceva. Cel mult pot să fie cercuri invidioase, care să zică  „ooo ce bine o duc aştia”  sau „ia uite domnule cum s-au aranjat” sau „să aibă cei mai buni oameni între ei, şi noi nu suntem”, dar nici nu fac vreun efort!

M1: Iubite Frate, eşti unul dintre puţinii seniori care, astăzi în viaţă fiind, sunt o mărturie vie a continuităţii ordinului Masonic în România. Din ceea ce cunoşti, există şi alţi Fraţi alături de tine, care fac parte din acest grup, iată, din păcate, din ce în ce mai restrâns?

Barbu Cioculescu: Iată ce se întâmplă, problema mare care s-a pus în momentul reaprinderii flăcării era că trebuiau să fie găsiţi un număr de Fraţi din vechea organizaţie, pentru ca să se poate reaprinde Flacăra, ca Masoneria Română să se reînfiinţeze. Masoneria Română reînfiinţată trebuia să recapete Recunoaşterea fiecărei Loji străine în parte, ceea ce ar fi fost un travaliu imens şi nesfârşit.

Trebuiau găsiţi zece-doisprezece oameni şi s-au găsit! Oameni care erau mai în vârstă decât mine în acel moment, un general care avea 92 de ani şi care a mai trăit încă 7, 8 şi care era foarte lucid şi care vorbea foarte bine şi care a urcat singur la tribună la 94 de ani, şi care fusese şi la puşcărie. Au găsit cam exact numărul de Fraţi necesar pentru reaprinderea Flăcării. Într-un fel, meritul meu principal a fost faptul că am existat şi că n-am ezitat la dorinţa lui Nicu Filip, că i-am înţeles entuziasmul şi dorinţa. Era un moment când circulam cu maşina dintr-o casă într-alta, unde se făceau iniţieri, citind încă ritualul pentru că lumea nu-l mai cunoştea. Au fost momente eroice, când stăteam într-o garsonieră şi eram numai 7, 8, 10, 12... Lucrurile au evoluat foarte puternic. Începuturile au fost incredibile, fiindcă eram puţini, dar am primit acest sprijin.

 M2: Vorbim de anul?

Barbu Cioculescu: Anii 5990, '91, '92, aceşti ani de început, până în momentul în care am depăşit şi momentul acelor structuri iregulare care vroiau să ne dubleze. Ştiţi de acea Lojă pariziană, cum se spune, şi problema faptului că Masoneria Română a fost teritoriul francez şi că franţuzii nu s-au grăbit şi reaprinderea Flăcării nu li s-a mai datorat lor. Eh, şi n-au vrut să închidă aceasta pierdere, cu toate urmările pe care le cunoaşteţi şi despre care n-o să vorbim noi acuma. Şi cu acele Loji iregulare care au încercat să ne dubleze, cu încercarile care s-au făcut de a nu fi recunoscuţi şi unde Marea Lojă de la Washington ne-a ajutat foarte mult! Şi ştiţi că întodeauna există Loji iregulare care mai devreme sau mai târziu se desfiinţează sau se regularizează.

M2: Eu aş vrea să ne întoarcem puţin, pentru că ne-aţi spus câteva puncte, ne-aţi vorbit despre tatăl dumneavoastră, ne-aţi vorbit despre unchiul dumneavoastră, ne-aţi vorbit puţin despre perioada din facultate, perioada studiilor. Trecând prin toate acestea, haideţi să avem o scurtă privire biografică, cine este Barbu Ciocoulescu şi cam care este istoria biografică în linii mari?

Barbu Cioculescu: Barbu Cioculescu se pregătea să fie un jurist studios, să-şi termine studiile la Facultatea de Drept; urma două facultăţi, Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere. Într-o bună zi, frecvenţa la o facultate a devenit obligatorie şi a trebuit să renunţ la una dintre cele două facultăţi şi am ales Dreptul. Mă pregăteam să devin un bun profesor de drept internaţional public, adică exact profesiunea pe care o are băiatul meu la această oră, Şerban Filip. În Facultatea de Drept, în 5947 mai exista o organizaţie liberală, mascată... eu eram în Tineretul Naţional Ţărănist, în T.U.N.S. cum se numea el, care nu mai avea în Facultatea de Drept pe nimeni altcineva decât pe mine, dar eu eram cunoscut ca atare, aşa că, în anul trei de facultate, am fost exclus.

Ceilalţi colegi ai mei care erau de aceeaşi opinii cu mine fuseseră eliminaţi în anii întâi şi doi. Eu am rezistat până la jumătatea anului 3, când am fost exclus cu „tam-tam” din facultate, când au urmat pentru mine ani forte grei.

În 5956, mai cu seamă, când eu lucram corector la "Editura Ştiinţifică" şi eram destul de bucuros pentru că erau şi cărţi de istorie, cărţi de drept, cărţi de filozofie, care apăreau şi pe care le citeam de câte două - trei ori, făcându-mi profesiunea. Era o profesiune curată, dar venind revoluţia maghiară din 5956 s-a socotit că şi corectura ţine tot de muncă culturală. Şi nimeni nu mai putea să lucreze în domeniul cultural dacă nu era membru de partid, sau trimis de partid şi-atuncea am pierdut, mi-am pierdut profesiunea ...

Cum aveam această şcoală de normatori mecanici de 6 luni, am trăit ca normator auto din 5956-5963, nişte ani foarte grei, pentru că nu mi se potrivea profesiunea asta. Aveam 7 ateliere în 7 adrese diferite, unu era pe şoseaua Măgurele, altul era în spatele Casei Scânteii... în fine, lucram în ateliere cu geamuri sparte şi cu ciment pe jos, reparaţiile auto se făceau pe vechituri, pe maşini care trebuiau casate de fapt, pentru că nu veneau maşini noi în ţară şi se reparau la nesfârşit nişte vechituri, nu era nici un fel de perspectivă. Aveam colegi, ingineri evrei care, fiind pe punctul de a pleca în Israel, nu mai puteau lucra decât în cooperaţie, iar eu nu găsisem slujbă decât în cooperaţie. UCECOM-ul angaja şi persoane pe care statul nu le mai angaja.

În 5962-63, a început o anumită perioadă de liberalizare. Am început să public versuri. De fapt profesiunea mea este de scriitor, am publicat 3-4 volume de versuri, am fost o vreme redactor la „Luceăfarul”, pe urmă m-am transferat la Insitutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu” din Bucureşti, unde am publicat o ediţie critică a lui  Luca Ion Caragiale, Luhi, băiatul lui Ion Caragiale, a cărui operă literară era necunoscută, o ediţie Matei Caragiale, care a apărut la urmă şi într-o foarte frumoasă colecţie a Academiei. Repere, să zic aşa din '64-'65. Am putut să mă dedic în întregime activităţii scriitoriceşti, pentru care de fapt nu mă pregătisem profesional. Pregătirea mea era juridică,aşa cum am spus, dar trăind într-o casă de scriitor şi critic literar, în care profesiunea de poet mai cu seamă, vocaţia de poet, era considerată lucrul cel mai extraordinar care poate să fie pentru un om, să fie poet, şi, sigur, că din copilarie inducându-mi-se această idee, am avut o mare dorinţă să fiu poet. Şi m-am străduit în sensul ăsta. În 5988 lucrurile se agravaseră. Ceauşescu devenise practic insuportabil. La Insititutul de literatură atmosfera se stricase şi cum aveam 61 de ani ... m-am pensionat. Mă gândeam să mă dedic numai literaturii din acel moment şi s-a întâmplat ca-n acelaşi an amândoi parinţii mei au decedat. Pe urmă, în '89 a venit Revoluţia. În Revoluţie n-am avut de gând să mă amestec, dar sa-ntâmplat să fiu în rândul manifestanţilor. În ziua de 22, mă dusesem la Biblioteca Universitară să caut nişte reviste şi anumite cordoane de iniţieri m-au împiedicat să ajung acolo şi m-am trezit în rândurile manifestanţilor... Şi am avut revelaţia că regimul cade, că manifestanţii erau în  majoritate adolescenţi, căzuţi în genunchi şi strigau „Şi noi suntem români! Şi noi suntem români!”. M-a cuprins o asemenea stare emotivă încât am început să zbier, să urlu! Am pierdut orice sentiment al auto-apărării, nu ştiu cum să spun, al securităţii de sine. Când am ajuns acasă răguşit, mi-a telefonat Alecu Paleologu: „Uite ce e, eu sunt la radio, am nevoie de oameni, eu plec în televiziune... vino te rog la radio să vorbeşti!”. Şi din momentul acela a început o carieră publică. De fapt, m-am întors la Partidul Naţional Ţărănist, care se reînfiinţa cu bătrânii ieşiti din puşcărie. Am fost redactor şef al ziarului „Dreptatea”, care era ziarul partidului şi pe urmă mulţi ani, vreo 3-4 ani, redactor şef, editorialistul ziarului; noi aveam articolul de pe pagina întâi a ziarului.

Totuşi, până pe la vreo 65 de ani, am militat în Partidul Naţional Ţărănist, care nu s-a putut realcătui şi care a căzut şi s-a sfărmat în bucăţele şi care a încetat să mai fie o forţă politică, şi am publicat în revistele literare, în „România Literară”, Viaţa Românească”, „Luceăfarul”. Acum de pildă îmi public memoriile în revista târgovişteană „Litere” şi articolele în „Acolada” din Satu Mare şi mai public la „Luceafărul de dimineaţă”, adică am o activitate curat literară propriu-zis, am continuat activitatea critică şi de istorie literară a tatei. I-am moştenit biblioteca şi i-am moştenit spiritul. Tata a fost un umanist şi un om de suflet, un om elevat... nu pentru că a fost tatăl meu, pentru că sunt şi familii în care copii nu s-au avut aşa de bine cu părinţii lor, dar toată lumea care l-a cunoscut a fost cucerită de el. Avea şi ceea ce se numeşte carismă, dar avea şi pe lângă carismă un mod de a se dărui,  foarte plăcut pentru cei care erau în legătură cu el. Tata a fost reabilitat târziu, dar a fost din nou numit profesor, a fost şef de catedră, şeful de catedră de literatura română modernă la Universitate, director general al Bibliotecii Academiei. Academician, adică a avut parte de toate, să zic aşa, onorurile din momentul în care a făcut pasul şi s-a aliniat după 8 ani de rezistenţă. A fost închis, casa asta pe care o vedeţi a fost timp de 10 zile cursă de şoareci. Adică cine venea, Securitatea rămăsese în casă şi cine venea era numaidecât arestat!

Şi a fost arestată întâi sora mamei, pe urmă lăptarul, un electrican care trebuia să schimbe nişte becuri, un prieten de-al meu pe care l-au ţinut mai mult decât pe tata, fiind tânăr şi bănuind că trebuie să fie nişte relaţii suspecte, politice, de conspiraţie... Pe vremea aia un complot se putea face şi de către unul singur, puteai să fii condamnat pentru un complot chiar dacă erai de unul singur...

Repet, activitatea mea principală a fost aceea de literator. Pe cărţile lui de vizită, tata punea "publicist", nu punea nici "academician"... avea asemenea cărţi de vizită când veneau alţi directori generali sau alte figuri din astea... dar altfel cartea lui de vizită era de publicist. Într-adevăr, cred că a publicat 1000 de articole, o viaţă de muncă literară, care mi-a priit. Ce se întamplă... mulţi bătrâni se simt aruncaţi la marginea societăţii... eh, am avut şi eu o viaţă familială foarte bună, o fată foarte talentată, un băiat foarte talentat, fii-mea Ilinca este medic veterinar şi este cea care a înfiinţat acel azil de cai risipiţi şi alungaţi, despre care s-a vorbit şi la televiziune ... Oameni nemernici care aruncă, izgonesc caii şi-i lasă să moară de foame prin păduri şi pe străzi. I-a adunat, are un azil de 40 de cai, e foarte devotată muncii ei de medic veterinar.

Băiatul este cercetător la Institutul de strategie al Ministerului Apărării şi lector la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Relaţii Internaţionale, adică de ceea ce mă pregăteam eu să fiu. Bănuiam că aş fi fost un bun profesor, adică bănuiesc că nu aş fi renunţat să fiu la curent cu ceea ce este mai nou în materie.

Mi-am putut împlini aproape toate idealurile, în sensul că mi-am putut tipări opera literară, am putut, în sânul Masoneriei, să cunosc flacăra prieteniei, flacăra înţelegerii, a relaţiilor între oamenii de bine, între oameni care vor să se perfecţioneze, între oameni care vor să cunoască filosofia. Eu nu sunt un filosof, cunoştintele mele filosofice sunt de filosofie generală, dar toată profesiunea mea a fost în aria gândirii, în aria conexiunilor de idei... Şi nu, nu-i înţeleg pe cei care văd sfârşitul lumii în anul 6012, cu toate că el poate să survină. La urma urmei se poate întâmpla orice, poate să vină un pietroi mare... nu ştiu... dar în genere există o modalitate de a răspândi spaima în societate, care pentru unii a devenit o profesie şi de pe urma căreia îşi câştigă viaţa, ceea ce mie mi se pare o mişelie. Sper că aşa cum suntem în Uniunea Europeană, Uniunea Europeană însăşi va evolua, cred că vom intra în cele din urma în zona Schengen, cum îi spune, cred că vom intra şi în zona euro, cred că euro se va însănătoşi, cred că Uniunea Europeană va deveni Statele Unite ale Europei şi cred că mai cu seamă generaţiile care vor veni vor şti să trateze Pământul de-aşa natură ca să nu-l distrugă, pentru că, adevărul e că suntem cam mulţi oameni pe acest pământ. Ceea ce am asistat eu, a fost la această creştere exorbitantă a populaţiei mondiale. Când studiam în liceu la geografie, populaţiile lumii, Turcia avea 15 milioane şi acum are 80, Egiptul avea 12 milioane şi acum are 100! India avea 150 şi acum are un miliard ş.a.m.d. Îmi pierd oarecum respiraţia, această lume a unor mase imense, care se mişcă în toate direcţiile, acest fluviu de automobile, aceste mari mulţimi de oameni, acest şuvoi de automobile, iar în Occident acele armate de avioane care trec pe cer în toate direcţiile, în asemenea măsură încât nu mai au nici măcar loc de trecere. Cum se numesc astea?

M1, M2: Coridoare de zbor!

Barbu Cioculescu: Coridoare de zbor! Sunt îngrijorătoare, şi arată că ceva va trebui să întrevină, că existenţa omenească va trebui să fie foarte ordonată. Încât dacă e să spun o părere aşa, finală, cred că în timp, în viitor, va exista un fel de comunism-capitalist, sau un caitalism-comunism, cred că va exista ceva care va lua din comunism ceea ce îi lipseşte capitalismului astăzi, pentru că la ora aceasta capitalismul nu are deocamdată organisme de control şi de... cum să zic?

M2: Planificare?

Barbu Cioculescu: Nu de planificare, ci de control!

Să nu se lase intimidaţi de tot ceea ce poate să apară ca obstacol în viaţa lor de Masoni, sa fie încrezători în angajamentele pe care şi le-au luat, pentru că ele pot fi duse la capăt, ele sunt făcute la scară omenească, să nu se rupă de societate, să nu se considere un cerc închis, elitist, care dispreţuieşte lumea profană, ci, dimpotrivă, să găsească căile de comunicare permanentă între Masonerie şi Societate. Fără ca prin acest lucru Masoneria să se deschidă şi să devină altceva decât este. Şi să-şi facă datoria lor de Masoni, faţă de nevoiile Masoneriei, pentru că şi Masoneria are problemele ei materiale care nu trebuie neglijate şi care de obicei sunt lăsate pe ultimul plan. Este cazul să existe o disciplină masonică autenică, pe care Fratele Bălănescu e cel mai indicat să o ţină în frâu, pentru că stă la baza dezvoltării pe mai departe a Masoneriei. Masoneria bucureşteană e foarte puternică, nu ştiu cum este cea provincială, nu ştiu în ce măsură, să zic aşa, sădim Loji şi în alte părţi ale ţării. Mă refer, de asemena, la bunele relaţii ale Marii noastre Loji cu Ritul Scoţian, cu alte Rituri care mai sunt şi cu Lojile din străinatate, care doresc să ne cunoască, care ne cercetează, care ne vizitează şi, la rândul nostru, cred că este bine ca tineretul masonic să aibă mici stagii în aceste Loji străine, pentru a vedea exact care este acolo atmosfera şi poate chiar anumite diferenţe de ritual, care e bine să fie cunoscute. Şi să nu-şi părăsească acel optimism care ţine Masoneria vie de 3 secole, după ce a trecut prin încercări mai grele decât cele care par să se anunţe de aici înainte, pentru că încercarile care vor veni vor fi ale întregii societăţi şi nu numai ale Masoneriei în special. Masoneria nu va mai fi privită şi urmărită ca o vrăjitoare nefastă, se ştie de către toată lumea ce este ea şi în ce măsură poate interveni în momentele de criză şi de tulburare a apelor în genere.

Mesajul meu este unul al continuităţii, în prim rând, şi al grijei de a nu pierde legătura cu tradiţia, cu tradiţia ezoterică, cu istoria Masoneriei pe care o recomand oricui, cu cărţile numeroase care apar în editurile, sau măcar în bibliotecile Masonice, care trebuie citite.